Click pentru download comunicat

”Mi-am dat seama că nu este important ce cred oamenii despre mine. Eu sunt cine sunt și cine vrea să-mi fie prieten, mă acceptă așa cum sunt. Încerc să fiu un eu mai bun!”

O nuanță deosebită de albastru îi colorează ochii, iar privirea pătrunzătoare și extrem de hotărâtă ascunde, de fapt, o timiditate și o sensibilitate aparte și, la cealaltă extremă, o furie greu de stăpânit. Este o persoană greu de ”citit”, o personalitate puternică și șarmantă, încă de la prima vedere. Îi vom spune H, inițiala unuia dintre prenumele sale. Este un tânăr de 19 ani, a cărui viață nu a fost deloc ușoară. Bunica este mama sa și, totodată, cea mai importantă persoană din viața sa: ”Mamă este cine te crește, nu cine te naște. Ea este totul! Totul până la ea! Dacă se întâmplă ceva cu ea sau dacă cineva zice ceva de ea, nu mai contează nimic...”. Despre mama sa nu știe prea multe, ”este plecată” și așa a fost mereu. Sunt patru frați, care nu au trăit niciodată împreună cu mama, ca o familie. Cel mai mare a fost adoptat în Statele Unite ale Americii, un alt frate este la tatăl lui, despre sora mai mică nu știe nimic și nu a reușit să o identifice până acum, iar el a avut norocul să rămână alături de bunica sa, care l-a luat în plasament.

Tatăl lui H este turc, probabil de aici și farmecul cu iz oriental al tânărului. Despre mama sa nu vrea să vorbească prea mult. A văzut-o prima dată la 13 ani: ”Când a intrat în clasă nici nu a știut cine sunt.”. Nu a întrebat-o niciodată de ce a ales să stea departe de el și de frații lui și nici nu mai este interesat să afle motivul. ”De fiecare dată când am încercat să vorbesc îmi spunea că nu înțeleg eu, că sunt prea mic. Habar nu are câte am înțeles încă de când eram mic... Nu mai contează!”.

H este un tânăr impulsiv, care nu de puține ori și-a rezolvat problemele cu pumnul. Spune că este genul de persoană care nu tace niciodată, mai ales atunci când consideră că are dreptate. Deși știe să comunice foarte bine cu cei din jur, consideră că nu se poate discuta chiar cu orice persoană, întrucât unii nu vor să comunice sau să rezolve o problemă prin discuții. Altercațiile copilărești au continuat și în perioada adolescenței, însă, când și-a dat seama că aceste situații, în care este pusă în pericol chiar propria persoană, îi fac rău bunicii a decis să schimbe ceva la el, să încerce să fie un pic mai temperat: ”Când eram mai mic eram mai terorist așa și o supăram destul de des. Când a făcut al treilea preinfarct mi-am dat seama că îi fac rău și m-am potolit. Încerc să fiu un eu mai bun, în primul rând pentru ea!”.

Adolescentul are un suflet tare bun și este atent la oamenii din jur, chiar dacă a trăit mai multe experiențe neplăcute până acum. În copilărie a suferit din cauza lipsei părinților din viața lui: ”La școală întrebau mereu colegii <<Dar de ce vine mereu bunica ta? Dar unde este mama/tata?>>. Până a venit momentul în care efectiv nu mai suportam întrebările de genul acesta. Totul pleacă de acasă, de la educația pe care le-o dau părinții...”. Spune că furia sa este generată de bullying-ul cu care s-a confruntat în copilărie: ”Îmi spuneau mereu că sunt orfan, că eu nu am părinți... Nu a fost ușor. M-am simțit prost mult timp, până mi-am dat seama că nu este important ce cred oamenii despre mine. Eu sunt cine sunt și cine vrea să-mi fie prieten mă acceptă așa cum sunt”. Din păcate, H este doar unul dintre copiii traumatizați de societate, fără a avea vreo vină pentru că nu a crescut lângă părinții naturali. Povestea lui poate fi un semnal de alarmă pentru fiecare dintre noi, să nu mai fim atât de băgăcioși în ceea ce privește viața personală a celor din jur. Nu știm povestea din spatele unui chip trist, abătut sau, de ce nu, chiar zâmbăreț. Și în spatele bucuriei poate fi o traumă ascunsă. Atunci când suntem ”agasanți” prin curiozitatea pe care o manifestăm față de aspecte ce ne par normale, îl putem răni, fără intenție, pe celălalt.

Și acasă a fost cumva ”victima” mătușilor sale, parcă geloase pe iubirea pe care bunica i-a oferit-o lui H, crescându-l ca pe propriul copil.

În trecut a jucat și handbal, dar a renunțat la acest sport chiar când a apărut oportunitatea să ajungă la echipa din Ploiești: ”Nu puteam să o las pe mama (bunica). Păi ce făcea singură, stătea numai cu gândul la mine. Aș fi venit acasă doar o dată pe săptămână... Am considerat că e mai bine să-i fiu aproape.”. Tânărul este inteligent, deși nu excelează la școală, pentru că recunoaște că este delăsător. Reține foarte ușor informațiile, iar discuțiile cu el sunt extrem de interesante. S-a maturizat mult prea devreme și vorbește ”ca un om mare”, cu o vastă experiență de viață. Este și foarte muncitor. Deja de ani de zile muncește pentru a-și câștiga banii de buzunar, încercând să nu pună povara financiară tot pe umerii bunicii, chiar dacă aceasta i-a oferit mereu tot ce a avut nevoie. Este demn de lăudat faptul că a muncit pentru a-și câștiga banii cu care și-a plătit școala de șoferi! Urmează examenul, pe care îl așteaptă nerăbdător.

Când va fi un bărbat total independent, spune că va vizita mai multe țări și va încerca să își găsească și tatăl, în Turcia. Nu știe exact unde îl va duce viața, dar știe că va munci pentru a obține ceea ce își dorește și pentru a o susține pe mama sa (bunica). Deja rolurile se inversează, iar H va fi cel care va avea grijă de cea care l-a crescut și care i-a oferit toată iubirea și atenția.

Îl felicităm pentru maturitatea cu care tratează viața și pentru felul în care a acceptat că stă doar în puterea lui să reușească ceea ce își propune. Este puternic, este inteligent și este bun, astfel că noi credem că are toate șansele să reușească. Mai trebuie puțină ambiție pentru partea de formare/învățare, iar ”rețeta” este completă!

Click pentru download comunicat

CERTIFICATELE DE ÎNCADRARE ÎN GRAD DE HANDICAP AU VALABILITATE ÎNCĂ 90 DE ZILE DE LA RIDICAREA STĂRII DE ALERTĂ!

Pentru a veni în sprijinul populaţiei deţinătoare de certificate de încadrare în grad de dizabilitate, facem precizarea că valabilitatea acestora este prelungită pe o perioadă de 90 de zile de la ridicarea stării de alertă, conform prevederilor art. 4, alin. (5), din Legea 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19: art. 4, alin. (5) "Valabilitatea documentelor eliberate de instituţiile şi autorităţile publice, precum şi de entităţile private autorizate conform legii se menţine pe toată perioada stării de alertă, precum şi pentru o perioadă de 90 de zile de la încetarea acestei stări."

Înregistrearea unei cereri, însoțită de documentele necesare completării dosarului, pentru o nouă evaluare reprezintă "excepţia" de la regula stabilită prin actul normativ. Menţinerea valabilităţii certificatelor de încadrare în grad de handicap pentru o perioadă de până la 90 de zile de la încetarea stării de alertă nu este condiţionată de data la care acestea au expirat (în timpul sau în afara stării de alertă).

Astfel că, toţi dâmboviţenii, care au certificatele de handicap expirate din perioada stării de alertă sau imediat după ridicarea acesteia, trebuie să ştie că aceste documente sunt valabile până în data de 6 iunie 2022.

De asemenea, vă reamintim că documentele pentru evaluarea/reevaluarea dosarelor de încadrare în grad de handicap se depun cu 60 de zile înainte de expirarea celor 90 de zile ulterioare stării de alertă.

Click pentru download comunicat

În a treia zi de marţi a lunii martie este marcată anual Ziua Mondială a Asistenţei Sociale! Astăzi ne îndreptăm atenţia, mai mult ca oricând, către cei care îi înţeleg cel mai bine pe semenii mai trişti decât noi, pe cei care provin din familii destrămate, defavorizate, pe micuţii care nu au părinţii alături, pe bunicii singuri pe lume, pe cei cu dizabilităţi care depind de cei din jur sau pe victimele violenţei domestice. De asemenea, îi înţeleg şi pe cei care îşi dedică viaţa pentru a-i îngriji pe cei neputincioşi. Ei sunt asistenţii sociali, specialiştii care găsesc cele mai bune variante de ajutor pentru cei mai puţin norocoşi şi care îi sprijină zi de zi, prin activitatea desfăşurată.

Astăzi, mai mult ca oricând, mulţumim personalului care lucrează în domeniul asistenţei sociale, fie că sunt angajaţi în centrele rezidenţiale sau de recuperare, fie în aparatul propriu al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dâmboviţa! Le mulţumim pentru că şi-au extins familia, "adoptând" aceste suflete de care au grijă zilnic şi pentru că găsesc mereu puterea să le zâmbească celor chinuiţi de soartă. Le asigură tot ce au nevoie celor imobilizaţi la pat, îi ajută pe cei cu deficienţe fizice sau psihice să progreseze în recuperare, ţin loc de mamă şi de tată copiilor fără părinţi, ţin locul copiilor şi nepoţilor pentru bunicii cu ochii trişti. Chiar dacă sunt angajaţi, ei lucrează cu sufletul!

Nu trebuie să uităm că de aceşti oameni depinde soarta multor copii fără părinţi sau abandonaţi, a multor bunici care nu mai au pe nimeni sau care au fost uitaţi de cei dragi, au în grijă persoane mai mici sau mai mari, care au deficienţe şi nu se pot descurca singure.

Aceşti semeni au permanent nevoie de noi, iar noi vom fi mereu alături de ei, încercând să le facem existenţa mai uşoară şi, de ce nu, plăcută sau chiar fericită!

Click pentru download comunicat

Povestea Anei, fata pentru care o traumă s-a transformat într-o minune...

”Viaţa mea a început intens de la 9 ani...”

La începutul lunii martie, perioadă dedicată doamnelor şi domnişoarelor, dar şi mămicilor, am decis să vă spunem povestea Anei, fata pentru care o traumă adolescentină s-a transformat într-o adevărată minune. Acum este elevă în clasa a XII-a, viitor bucătar chef, mămică devotată şi sprijin necondiţionat pentru fraţii săi mai mici.

Ana-Maria are 19 ani şi spune că viaţa ei a început la vârsta de 9 ani, când a resimţit greutatea existenţei, imediat după ce părinţii s-au despărţit. Mama a decis să înceapă o nouă viaţă în străinătate, departe de cei trei copii şi de fostul soţ, iar tatăl a ajuns în închisoare. Ana şi cei doi fraţi au fost o perioadă în grija unei mătuşi, iar apoi au ajuns la un asistent maternal profesionist. A păstrat legătura cu ambii părinţi, însă mama a decedat. Tot de la 9 ani a mers şi la şcoală, pentru că în familia naturală nu a avut această posibilitate.

Încă de mică, Ana a avut grijă de fraţii mai mici şi lucrurile au mers bine în familia asistentei maternale până când adolescenta s-a îndrăgostit pentru prima dată. Era în clasa a IX-a şi  a intrat într-un anturaj nepotrivit. Flirturile cu băieţii o ţineau departe de sala de curs, Ana a devenit neascultătoare faţă de adulţii din jur şi destul de rebelă. "Nu prea înţelegeam care e treaba cu băieţii, dar făceam şi eu ca celelalte fete, deşi ştiam că nu e neapărat bine... Mama (asistenta maternală) îmi spunea mereu că nu e bine, dar în mintea mea era cu totul altceva. Şi fetele îmi băgau tot felul de chestii în cap şi atunci mi se păreau în regulă...", spune tânăra jenată de felul în care gândea la acel moment. "Aveam un comportament urât rău de tot...".

Într-o seară, o ieşire în oraş cu prietena ei i-a schimbat viaţa. Adolescentele au ieşit cu alţi băieţi şi au ajuns într-un hotel. Ana nu îi cunoştea, dar s-a lăsat convinsă să meargă de către prietena ei. Ajunşi la hotel, adolescenta a rămas fără telefon şi nu a mai fost lăsată să plece câteva zile. Nici nu îşi aminteşte bine ce s-a întâmplat în acele zile "Mi-e greu să-mi amintesc... Mi-au băgat ceva droguri...". A revenit la domiciliul asistentei maternale după aproape o săptămână şi a fost dusă imediat la spital pentru că nu se comporta deloc normal. Acolo s-a confirmat faptul că Ana era sub influenţa drogurilor şi a fost internată din martie până în mai. Episodul traumatizant nu a luat însă sfârşit, întrucât Ana a rămas însărcinată, la doar 15 ani. "Chiar dacă este un copil nedorit, nu vreau să iau o viaţă şi am decis să îl păstrez." îşi aminteşte adolescenta. A avut parte de susţinere necondiţionată şi din partea familiei care a crescut-o, iar tânăra a prins curaj pentru a aduce pe lume bebeluşul.

Pentru toţi cei din jur a fost un şoc, însă şocul s-a transformat într-o minune cu ochi albaştri şi luminoşi. "Am simţit cea mai mare emoţie când l-am ţinut în braţe. El este fericirea mea şi voi fi mereu alături de el.". Atât Ana, cât şi bebeluşul, au rămas în grija asistentului maternal profesionist.

"Ana era o fată timidă şi cuminte. Mereu a fost ascultătoare, m-a ajutat la bucătărie, ne-am ataşat foarte mult una de cealaltă şi o voi susţine în continuare. Anturajul şi vârsta au bulversat-o în acel moment de rătăcire. Nu asculta orice îi spuneam. Era schimbată total, anunţam mereu poliţia când nu ajungea acasă... A fost o perioadă tare grea, dar a trecut...", spune asistenta maternală, doamna Marinela, care are grija de Ana, de fraţii ei şi de micuţul Narcis. "Băiatul este bucuria casei noastre.". Pe lângă aceştia, cei doi soţi mai au un băiat natural şi unul adoptat şi împreună sunt o familie mare şi bine închegată.

Pe lângă şcoală, Ana s-a înscris şi la cursuri de bucătar şi a ajuns să lucreze alături de chef Adrian Hădean, în bucătăria unui restaurant de pe litoral. A obţinut şi diploma de bucătar. Tânăra a gătit de mică pentru fraţii ei şi astfel şi-a descoperit dragostea pentru gătitul tradiţional.

Planurile Anei de viitor sunt măreţe. A avut norocul să găsească un tânăr care să o iubească aşa cum merită şi, ce este cel mai important, care îl iubeşte şi pe micuţul Narcis. Spune că se vor căsători şi se vor muta în propria lor casă, pe care au construit-o şi cu ajutorul doamnei Marinela şi a soţului său. Se visează bucătar într-un restaurant mare şi chiar bucătar chef când va avea experienţa necesară şi spune că va rămâne mereu alături de familie: "O voi ajuta şi eu pe mama şi mama pe mine. Voi fi alături mereu de copilul meu şi de fraţii mei."

În ciuda suferinţei, a greşelilor, a lecţiilor de viaţă, Ana se consideră norocoasă că are asemenea oameni buni în jur şi un băieţel minunat: "Regret doar că nu am avut şi eu o familie normală, că mama şi tata s-au despărţit. Regret şi prieteniile trecute...".

Click pentru download comunicat

Idaira Ioana Butăroiu, un nume puternic, care nu a fost dobândit în totalitate la naștere, ci la vârsta de aproape 8 ani, când fata a ajuns în familia Butăroiu și de când este cea mai importantă parte a acestui întreg! A fost botezată creștinește, iar Idaira Dulce a devenit Idaira Ioana. Acum este adolescentă, tocmai a împlinit 16 ani la începutul lunii ianuarie și spune hotărâtă că este zodia Capricorn, adică încăpățânată: ”Dacă vreau ceva, mă încăpățânez și obțin!”.

Povestea Idairei pornește din Spania, unde a fost născută de către o româncă. Tatăl său este din Maroc, atât știe despre el pentru că adolescenta nu l-a cunoscut niciodată. A fost lăsată într-un orfelinat din Spania, iar la vârsta de un an și jumătate a fost repatriată și a ajuns în grija unui asistent maternal profesionist. În scurt timp i-a cunoscut pe Justina și Constantin, doi tineri care își doreau un copil. În ochii negri ai fetei cu părul creț, cei doi păreau ”doar niște oameni”. Nu înțelegea de ce au venit să o vadă, dar spera că o vor învăța să cânte la chitară, așa cum își dorea la acea vreme. Lucrurile au stat, însă, diferit, cei doi i-au devenit părinți, iar Idaira a fost partea care a completat tabloul familiei.

Extrem de emoționați, așa cum sunt mereu atunci când vorbesc despre momentul adopției, Justina și Constantin povestesc că nu au dorit să vadă mai mulți copii și să aleagă: ”Sunt destui copii pe lumea astea care ar avea nevoie de o familie... și ne-am decis să adoptăm. Chiar înainte de Moș Nicolae am aflat că vom vedea un copil, iar Costin a zis <<Nu doar că mergem să o vedem... Primul copil pe care îl vom cunoaște va fi copilul nostru! Nu mergem ca la târg, să alegem...>>”.

”Când am văzut-o prima dată...cum era? Cum să fie, copilul nostru! Încă de la început am învățat-o să cânte la chitară, iar acum îmi dă lecții!”, spune mândru tatăl Idairei. Cei trei au rezonat din prima clipă în care s-au văzut. Idaira este pasionată de muzică și cântă la mai multe instrumente: chitară, violoncel, pian și chitară-bass, mama ei scrie poezii, iar tatăl este angrenat în lumea teatrului și a muzicii: ”Parcă a fost făcută de noi, avem aceleași înclinații artistice, aceleași pasiuni.” (Constantin Butăroiu). Fata a urcat pe scenă de mai multe ori pentru a cânta, dar a scris amintiri și pe scena Teatrului Municipal ”Tony Bulandra”, iar prima amintire muzicală este un colind cântat împreună cu tatăl său, în brațele acestuia, imediat ce s-au cunoscut.

Idaira își dorește o carieră de succes în muzică, vrea să fie cunoscută, vrea să cânte și să îi bucure pe cei din jur cu melodiile ei. Este elevă a Liceului de Arte ”Bălașa Doamna” din Târgoviște. Deja compune piese și versuri, ba chiar își amenajează propriul studio de înregistrări în camera ei. A încercat să își facă propria trupă, însă nu a reușit până acum să găsească colegii de breaslă perfecți, dar este tânără, dornică să-și construiască un viitor reușit și este extrem de ambițioasă, astfel că suntem convinși că va reuși să își îndeplinească visul, iar părinții o susțin nelimitat în drumul său prin viață: ”Îmi doresc să fiu un super-star, vreau să cânt!”. Până acum a urcat pe scenă de mai multe ori, cântă ori de câte ori are ocazia și o face din tot sufletul.

Idaira nu își cunoaște părinții naturali și nici nu își mai dorește să o facă. A avut o singură discuție cu mama sa biologică printr-un apel video, când era mai mică, discuție în care i-a promis o motocicletă. Și-a așteptat darul ani de zile, până a înțeles că așteptarea este în zadar.

”Mamă” și ”tată” au fost cuvintele care le-au alinat sufletele celor doi părinți adoptivi, însă alte amintiri i-au marcat pe Justina și Constantin: ”Mai important a fost momentul în care a adormit pentru prima dată cu capul pe pieptul meu, în prima seară în care a dormit acasă... A fost ceva de neuitat, a fost cu adevărat sentimentul de mamă, apoi a venit cuvântul <<mama>>”, povestește Justina, fără a-și putea stăpâni lacrimile.

”Idaira este cel mai mare vis al meu... împlinit! Am simțit că ea este copilul nostru!” (Justina Butăroiu).

”De când am văzut-o în poză am spus că ea este copilul nostru! Este copilul nostru, este continuarea vieții!” (Constantin Butăroiu).

Așa cum se vede și în fotografii, micuța brunetă crețulie era mai creolă în copilărie, genele tatălui din Maroc fiind vizibile. Pe măsură ce a crescut s-a schimbat și se maturizează frumos, însă Idaira are o altă explicație, mult mai amuzantă: ”M-au pupat până m-au albit! Părinții mei reprezintă totul pentru mine, aici este locul meu, în familie!”.

Idaira este o tânără deosebită, un suflet cald și un artist desăvârșit! Este dornică să realizeze lucruri frumoase și să îi bucure pe cei din jur. Îi place să petreacă cel mai mult timp acasă, cu familia, să învețe cât mai mult și să se perfecționeze ca artist, dar și ca om. Se relaxează și printre trilurile și culorile vii ale canarilor pe care îi îngrijesc părinții ei, în calitate de crescători. Ba chiar îi și ajută în activitatea de îngrijire a păsărilor atât de gingașe. Pe lângă canari, Idaira iubește foarte tare și câinii. Ea a ales patrupezii familiei, mari și mici, și are o relație specială cu aceștia.

”Idaira este un copil bun și frumos” în ochii tatălui și ”sensibilă și extrem de ambițioasă...un vis împlinit” în ochii mamei. Iubirea dintre cei trei nu doar că este vizibilă de la prima vedere, dar parcă se și simte oriunde se află în echipă completă. Merg peste tot împreună, atât în vacanțe, cât și la spectacolele Idairei. Acasă își organizează propriile spectacole, în familie, și toată lumea este cu zâmbetul pe buze.

Cei doi părinți, acum împliniți, se gândesc să mai adopte un copil. Și Idaira este încântată de ideea de a avea o surioară. Îi felicităm pentru modul în care au înțeles procedura adopției, pentru dschiderea arătată copilului, care la momentul adopției era la limita de vârstă superioară, conform criteriilor alese de ei, și pentru că și-au deschis brațele și sufletele pentru micuța ce nu a putut crește în familia naturală, dar care a avut norocul să întâlnească părinții potriviți pentru ea!

Familia Butăroiu este o familie fericită și împlinită! Reprezintă unul dintre cele mai bune exemple care ne arată că părinți nu sunt neapărat cei care concep copiii, ci pot fi și cei care îi cresc și îi iubesc pe micuții care au atâta nevoie de grijă!