Click pentru download comunicat

Povestea din spatele cuvântului "autism"

"Suntem unul şi acelaşi, un întreg!" (mama unui copil cu autism)

"Autism"... un cuvânt greu de acceptat, greu de înţeles, un cuvânt şocant, dur, care zdruncină din temelii viaţa celui căruia îi este adresat. De cele mai multe ori este adresat părinţilor care au copii speciali. Sunt copii deosebiţi, NU bolnavi, NU ciudaţi, NU inferiori, doar speciali! Copiii cu tulburări din spectrul autist percep lumea în mod diferit, reacţionează diferit la stimulii externi, la care noi reacţionăm într-un anumit mod pe care îl considerăm normal. Dar până la urmă ce defineşte normalitatea? Cum decidem dacă un lucru este normal aşa cum îl percepem noi? Doar prin regula majorităţii? Poate că nu este suficient şi poate că ar trebui să deschidem ochii mai mult decât o facem, doar cât să îi vedem pe cei din jurul nostru, care sunt diferiţi. Ar trebui să deschidem ochii mai larg, pentru a vedea mai departe de imaginea exterioară şi de ceea ce ne diferenţiază, întrucât avem ceva în comun: sentimentele. Cu toţii simţim aceeaşi nevoie de afecţiune, de iubire, de bucurie şi entuziasm, iar persoanele cu tulburări din spectrul autist sunt capabile să ofere mai multe sentimente frumoase decât mulţi dintre noi, cei care nu avem astfel de tulburări. 

Vă prezentăm o poveste din spatele acestei afecţiuni atât de greu de înţeles, cu speranţa că vom învăţa cu toţii să îi privim altfel pe aceşti copii speciali şi că îi vom ajuta să se integreze în societatea pe care o considerăm normală, pentru ca ei să devină persoane independente.

Alina Vlad este din comuna Ocniţa. Are doi copii, pe Ela şi pe Adi. O avea deja pe Ela şi nu se gândea la al doilea copil, însă a apărut Adi în viaţa familiei şi a fost primit cu braţele deschise: "Am născut un copil la 7 luni şi jumătate, un copil de 2,3 kg, era foarte bine. Semăna cu o broscuţă!". "Broscuţa" a fost un copil perspicace, care a evoluat rapid, a păşit destul de devreme şi era extrem de atent la tot ce se întâmpla în jurul său: "La 8 luni deja spunea mama, tata şi făcea la oliţă. Ziceam că o să fie geniul localităţii.". O pneumonie făcută înainte de a împlini un an şi răcelile repetate de după au întârziat vaccinul de un an, însă când a fost posibil, Adi a fost vaccinat. După câteva luni, copilul începuse să meargă pe vârfuri şi parcă a amuţit: "Parcă nu mai era el. S-a închis în el, nu mai voia să iasă din casă. Se învârtea doar în jurul pătuţului. Nu s-a întâmplat imediat după vaccin, de aceea nu pot să pun pe seama vaccinului... Nu s-a confirmat niciodată că ar fi de la vaccin.".

Au urmat controalele la mai mulţi medici, iar diagnosticul a fost greu de acceptat de către părinţi: deficit de atenţie cu tulburări din spectrul autist. Câteva luni, părinţii lui Adi nu au putut să accepte diagnosticul, însă cu timpul, au acceptat că băiatul lor avea nevoie de mai multă atenţie şi mai multă iubire. "Am scos târziu şi certificatul de încadrare în grad de handicap... Cum să am un copil cu handicap? Aşa gândeam atunci...". Adi a început terapia, iar bunica maternă era însoţitoarea lui. Din păcate, bunica a părăsit această lume, iar pentru micuţ şocul a fost extrem de puternic. Aşa cum poate el, Adi spune că mamaie era "bună". Apoi s-a ataşat de tataie, însă, nici el nu mai este... Mama băiatului spune că cele două şocuri au afectat evoluţia copilului, dar împreună găsesc puterea de a merge mai departe.

Adi are acum 13 ani şi face terapie la Centrul de recuperare, socializare, consiliere a copilului cu dizabilităţi, din cadrul Complexului de Servicii Sociale Târgovişte "Casa Soarelui", aflat în subordinea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dâmboviţa. Orice activitate desfăşurată şi acasă, cu mama, cu tata şi cu sora sa, se transformă tot în terapie, pentru că Adi învaţă din orice. Alina consideră că sprijinul statului pentru copiii cu tulburări din spectrul autist nu acoperă nici jumătate din nevoile acestor micuţi speciali. "Noi încercăm să evoluăm în fiecare moment. Chiar şi când eu gătesc, comunicăm permanent, Adi citeşte şi preţurile de pe revistele de prezentare ale supermarket-urilor.  

Fiecare cuvânt rostit de Adi îi bucură pe părinţi: "Când a zis din nou mama, la 6 ani, am început să plâng.", povesteşte cu lacrimi în ochi Alina. "Acum spune mereu mulţumesc, te iubesc...".

În ciuda afecţiunii care îl face atât de special, Adi a schimbat viaţa familiei. Atât părinţii, cât şi sora mai mare au devenit mai atenţi la nevoile celor din jur, mai afectuoşi unii cu ceilalţi şi au învăţat să se bucure pentru fiecare moment, pentru orice lucru, oricât de mic sau nesemnificativ ar fi părut înainte: "Când Adi reuşeşte să facă singur ceva sărim în sus de bucurie. Chiar şi când repetă ceea ce spunem, fără să îl punem noi să o facă ne bucurăm enorm. Ne bucurăm pentru orice ieşire în parc, la o îngheţată sau la pizza, mai ales atunci când îşi exprimă el dorinţa de a merge. Adi ne-a unit! Avându-l pe Adi suntem mult mai atenţi unul la celălalt, mai grijulii, ne sprijinim necondiţionat şi îi suntem alături în fiecare moment.".

Băiatul a devenit indispensabil în viaţa familiei Vlad. El are nevoie de mai multă grijă şi atenţie, iar membrii familiei spun că nu mai pot sta fără el: "Suntem unul şi acelaşi, un întreg! El are nevoie de mine, iar eu nu mai pot sta fără el!".

Adi urmează cursurile unei şcoli normale şi se bucură de prietenia colegilor de clasă. Cel mai mult îi place să asculte poveştile citite de mami, iar Pinocchio este personajul lui preferat. A râs foarte mult când a aflat povestea păpuşii din lemn căreia îi creştea nasul. Îi plac şi animaluţele de lângă casă şi merge să hrănească puişorii.

Sfatul Alinei pentru părinţii care sunt în aceeaşi situaţie este ca adulţii să fie foarte atenţi la comportamentul micuţilor şi să accepte că nu se dezvoltă asemenea copiilor de vârsta lor, dacă este cazul. Să meargă la mai mulţi medici, să asculte mai multe păreri şi să conştientizeze ca sunt singurii care îşi pot ajuta copilul: "După ce recunoşti, după ce accepţi problema şi după ce nu te mai gândeşti la ce vor spune ceilalţi, prinzi putere şi reuşeşti să faci ceea ce trebuie. Dacă nu avea atâta nevoie de mine nu mai eram atât de importantă!", spune acum optimistă şi chiar zâmbind Alina. Cea mai mare dorinţă a părinţilor lui Adi este ca el să poată vorbi fluent, să poată comunica, astfel încât să se descurce singur. Drumul este lung, dar ei îl vor parcurge împreună cu multă iubire, cu răbdare şi determinare. Adi îşi doreşte să fie puternic precum tati, iar parinţii îl vor sprijini necondiţionat. Învaţă împreună, se bucură împreună şi reuşesc să facă paşi înainte, stimulaţi de dorinţa ca Adi să fie independent. Sunt puternici şi vor fi din ce în ce mai fericiţi, iar noi îi privim cu drag!

Click pentru download comunicat

"Un zâmbet frumos inspiră încredere celor din jur. Dacă este şi sincer, e cu atât mai bine. Când îi zâmbeşti unei persoane o faci să se simtă mai bine!"

Energică, foarte isteaţă, ambiţioasă şi mereu cu zâmbetul pe buze, un zâmbet cald, cuceritor care este împărtăşit de toţi cei din jur, Anamaria a dărâmat toate barierele pe care au încercat să i le pună chiar unii dintre profesorii pe care i-a avut la şcoală.

Încă de când era bebeluş, la doar 5 luni de viaţă, a ajuns în plasament la o familie extrem de iubitoare, care a susţinut-o permanent, din toate punctele de vedere. Deşi aveau o fetiţă de 10 ani, îşi doreau tare mult un al doilea copil şi doamna Cornelia a decis să devină asistent maternal profesionist. Anamaria a fost un copil special de la prima vedere: "A fost şi a rămas acelaşi boboc!", spune cu mândrie soţul doamnei Cornelia despre cea de-a doua fiică, pentru că aşa o consideră cei doi pe tânăra care a împlinit 20 de ani. "Nu pot uita niciodată momentul în care am văzut-o pentru prima dată: era mică, avea o faţă veselă şi râdea... a întins mânuţele către mine, parcă a cerut să vină către mine... Plângeam şi tremuram toată. Parcă am primit un dar de la Dumnezeu. Anamaria ne-a umplut casa, este totul pentru noi, alături de sora ei. Este şi ea tot copilul nostru!" (doamna Cornelia).

De mică a fost foarte curioasă, a pus foarte multe întrebări. "Devenea chiar obositoare uneori. Dacă îi spuneam că nu este bine să facă ceva, trebuia să îi aduc foarte multe argumente pertinente, astfel încât să o conving că este mai bine aşa. A fost o plastilină tare, greu de modelat, dar şi când s-a modelat, aşa a rămas.", îşi aminteşte acum cu zâmbetul pe buze asistentul maternal profesionist. "Fetiţa-băieţel" a fost destul de năzdrăvană în copilărie, dar mereu a fost un elev conştiincios, cu medii peste 9,50 în fiecare an de şcoală şi s-a transformat într-un adult extrem de responsabil, corect, perfecţionist şi care luptă până la final pentru visurile sale, iar "mami" şi "tati" o privesc cu atâta mândrie şi apreciere, greu de descris în cuvinte.

În ciuda rezultatelor sale deosebite, Anamaria s-a lovit permanent de prejudecăţile şi etichetele conturate în societate. Majoritatea profesorilor de la şcoală nu îi dădeau prea multe şanse copilului aflat în plasament: "Îi spuneau profesorii că niciodată nu o să ajungă acolo... Era privită ca un copil în plasament şi nu i s-au dat prea multe şanse.", spune doamna Cornelia şi acum dezamăgită de acele momente. Singurul care a avut mereu încredere în Anamaria a fost dirigintele clasei, din şcoala generală, un om despre care tânăra vorbeşte cu zâmbetul pe buze. "De mică am fost ambiţioasă. Mi-a plăcut să nu pierd, ci să câştig mereu, să lupt pentru ceea ce îmi doresc! În clasa a VIII-a domnul diriginte mi-a spus că el ştie că voi ajunge departe şi să nu ascult ce se spune în jur, ci să învăţ în continuare. Atunci m-am simţit bine!". Anamaria nu a renunţat nicio clipă, iar descurajarea de care a avut parte nu a făcut altceva decât să o ambiţioneze şi mai mult. După ce a intrat la Colegiul Naţional "Ienăchită Văcărescu", din Târgovişte, şi-a vizitat foştii dascăli din şcoala generală şi le-a spus că a reuşit. "Nimeni nu a mai spus nimic în acel moment. M-au întrebat doar ce vreau să fac după liceu şi le-am spus că îmi doresc să studiez Stomatologia. Nimeni nu a mai spus că nu pot ajunge acolo!", îşi aminteşte tânăra.

Cam de la vârsta de 5 ani, Anamaria şi-a exprimat dorinţa de a urma Facultatea de Medicină. A fost atrasă de acest domeniu pentru că interacţiona foarte mult cu doctorii, iar halatele albe i s-au părut "prietenoase", privindu-le prin ochii copilului care avea nevoie de grijă. Fata nu a luptat doar cu prejudecăţile, ci şi cu Diabetul. "Părinţii" i-au fost alături şi din acest punct de vedere. Au dus-o la cele mai bune spitale pentru a-i ţine afecţiunea sub control, deşi posibilităţile financiare au fost limitate. Au susţinut-o în drumul către medicină şi au căutat cei mai buni profesori pentru meditaţii, dascăli care să creadă în copilul aflat în plasament. Visul s-a împlinit, iar Anamaria este studentă în anul II, la Stomatologie, în Craiova. S-a dus într-un oraş nou, unde nu cunoştea pe nimeni. I-a fost greu la început, dar a răzbit, s-a acomodat destul de repede şi şi-a înfrânt frica de necunoscut.

Cel mai bun model i-a fost sora, cu 10 ani mai mare, care este asistent medical tot în domeniul Stomatologiei. Sora ei este fiica naturală a asistentului maternal profesionist. Deşi nu au acelaşi sânge, legătura dintre cele două este indestructibilă: "Sora mea este totul pentru mine. Datorită ei, astăzi citesc cărţi din plăcere. Am luat-o drept model şi datorită caracterului pe care îl are. Chiar dacă eu sunt o fire mai rebelă, ea a fost mereu calmă şi a avut grijă să mă înveţe mereu doar de bine.".

În 2018 a avut parte de experienţa vieţii ei: o călătorie în Australia, la rudele asistentului maternal profesionist. Această experienţă i-a deschis apetitul pentru a cunoaşte lumea şi îşi doreşte să călătorească mai mult pe viitor: "Acolo nu ai cum să te simţi inferior sau să te simţi desconsiderat în vreun fel, aşa cum se întâmplă la noi. La ei contează doar cum gândeşti. Te ajută şi încearcă să te integreze în grupul lor."

Se gândeşte chiar să profeseze în străinătate şi parcă îi surâde ideea de a-şi clădi viaţa profesională în Franţa. În acest moment, prima opţiune a viitorului medic stomatolog ar fi oraşul Cluj, dar spune că se mai gândeşte: "Mi-ar plăcea mai mult să mă specializez şi să profesez în străinătate.". Perseverentă, Anamaria a început să facă practică din primul an de facultate, hotărâtă fiind să se pregătească permanent în perioada facultăţii, astfel încât să devină un profesionist desăvârşit.

Când ia pauză de la cursurile dedicate medicinei, Anamaria cântă sau pictează, pentru a-şi reîncărca bateriile, având şi înclinaţii artistice. Nu şi-a cunoscut niciodată părinţii biologici şi nici nu îşi doreşte acest lucru. Are oricum doi părinţi extrem de iubitori, care i-au oferit totul, pe doamna Cornelia şi pe soţul acesteia. Mai mult decât atât, au venit la pachet şi cu o soră mai mare.

Anamaria este o tânără cu totul deosebită, prin energia pe care o emană, prin capacităţile intelectuale, prin felul în care comunică cu cei din jur. Atunci când participă la o discuţie, chiar şi cu o persoană nouă în viaţa ei, este ca o carte deschisă, iar dorinţa de a-şi depăşi propriile limite este vizibil arzătoare.

Noi ne bucurăm că suntem parte din viaţa ei şi că a primit atât de multă iubire, grijă şi sprijin din partea asistentului maternal profesionist la care am ales să o ducem.

Felicitări, Anamaria! Îţi dorim să rămâi la fel de ambiţioasă şi să ajungi cât mai sus! Suntem convinşi că vei reuşi să realizezi tot ce îţi propui, pentru că eşti o luptătoare!

Click pentru download comunicat

Au fost şi victime şi salvatori! Tinerii din sistemul de protecţie au participat la o lecţie aplicată şi au învăţat să acorde primul ajutor celor din jur, care ar putea avea nevoie. Au învăţat cum trebuie să reacţioneze atunci când unei alte persoane i se face rău și este conștientă sau inconștientă, cum să oprească sângerarea plăgilor, cum să bandajeze o rană sau un membru fracturat.

Toate aceste informații importante le-au aflat de la voluntarii Crucii Roșii - filiala Dâmbovița, Anne-Marie și Beatrice, care le-au explicat cu răbdare fiecare pas pe care trebuie să îl urmeze și le-au făcut demonstrații atât pe manechin, cât și pe ”victime” dintre copiii care s-au oferit voluntari. La rândul lor, adolescenții au exersat cele învățate și s-au declarat pregătiți să intervină în caz de nevoie. Ba chiar și-au exprimat dorința să devină voluntari la Crucea Roșie.

La activitatea găzduită de Complexul de Servicii Sociale Târgoviște Casa Soarelui au participat beneficiarii din cadrul complexului, dar și beneficiarii Complexului de Servicii Sociale Târgoviște Floare de Colț, aflate în subordinea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Dâmbovița. Adolescenții au fost foarte receptivi la informațiile noi, au interacționat foarte bine cu voluntarii Crucii Roșii, au pus întrebări și au povestit situații pe care le-au trăit până acum referitoare la mici accidentări sau stări de rău.

Considerăm că astfel de activități aplicate sunt extrem de necesare tinerilor din sistemul de protecție. Interacționând cu specialiști din diverse domenii prind o mai mare încredere în propria persoană și sunt încurajați să învețe să facă lucruri noi. Mai mult decât atât, fiecare moment de învățare poate fi un pas în plus spre dobândirea independenței. Sperăm ca micuții noștri să devină salvatori pe viitor, iar această lecție să le fie de folos.

Click pentru download comunicat

Dornici să îşi găsească un loc de muncă, adolescenţii din sistemul de protecţie socială au făcut un pas înainte pe drumul spre dobândirea independenţei! Atât beneficiarii cu şi fără dizabilităţi din cadrul Complexului de Servicii Sociale Târgovişte Floare de Colţ, cât şi cei de la Complexul de Servicii Sociale Târgovişte Casa Soarelui, dar şi mamele găzduite într-un centru maternal din subordinea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dâmboviţa, au mers la Bursa Locurilor de Muncă, organizată la Târgovişte.

Au aflat care sunt locurile de muncă disponibile, la care se încadrează conform vârstei şi studiilor, şi-au înfrânt timiditatea şi au discutat cu diverşi angajatori, au pus întrebări şi au primit oferte de muncă. Pentru câţiva dintre beneficiari discuţiile au fost fructuoase, iar în zilele următoare se vor prezenta în faţa antreprenorilor care au hotărât să le acorde o şansă.

Tinerii au fost însoţiţi de reprezentanţii centrelor, precum şi de doamna Director General al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dâmboviţa, Ionela Sandu, care le-au facilitat discuţiile cu angajatorii. "Avem mare încredere în tinerii noştri, îi sprijinim şi îi îndrumăm cât de mult putem. Ne dorim să îi transformăm din adolescenţii energici, veseli şi isteţi în persoane adulte responsabile şi muncitoare!" (Ionela Sandu).

Click pentru download comunicat

"Singurătatea mă apasă! Eram în floarea vieţii când a dat trenul peste mine..."

Viaţa ne rezervă multe surprize, unele plăcute, altele sunt adevărate tragedii! O clipă de neatenţie poate transforma întreaga existenţă într-un coşmar. Povestea beneficiarului nostru este un exemplu care ne pune pe gânduri şi care ne face să preţuim mai mult ceea ce avem, fiecare clipă alături de cei dragi, fiecare plimbare, fiecare pas!

Domnul Costel are 51 de ani, iar meseria sa de bază este cea de cizmar, meserie pe care a practicat-o aproximativ 12 ani. "Am fost cizmar de categoria I! Am învăţat meserie de la tata, a avut cizmăria în casă. Făcea sandale, papuci închişi, ghetuţe, cizmuliţe... Îmi dădea mereu să trag la calapod şi uşor, uşor am învăţat să fac tot.". Vorbeşte cu mândrie despre perioada în care făcea încălţăminte de calitate, pe care clienţii o purtau ani de zile. Spune că după revoluţie meseria de cizmar nu a mai mers, pentru că a apărut încălţăminte de toate felurile în comerţ. Apoi şi-a câştigat existenţa lucrând cu calul şi căruţa: "Am cărat de toate, tot ce era la depozitul de materiale de construcţie." Nu a fost angajat niciodată, deşi are calificare de lăcătuş mecanic.

De 14 ani îşi duce veacul în Centrul de Îngrijire şi Asistenţă Pucioasa, din subordinea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dâmboviţa, de când a fost ţintuit într-un scaun cu rotile, în urma unui accident de tren, petrecut la Găeşti. Avea doar 37 de ani şi voia să meargă la un prieten, cu trenul, dar nu a mai ajuns la destinaţie, ci la spital. De atunci nu s-a mai ridicat niciodată pe propriile picioare. Era divorţat de ani de zile şi nu îşi refăcuse viaţa. Astfel că a ajuns în centrul de la Pucioasa, unde este printre cei mai tineri beneficiari ai centrului şi este îngrijit conform nevoilor sale: "Nu îmi lipseşte nimic aici, dar singurătatea mă apasă. Dacă nu dădea trenul peste mine m-aş fi recăsătorit, aş mai fi făcut copii...". Are o singură fiică de 27 de ani, cu care nu a mai ţinut legătura de ani de zile. A aflat doar că s-a căsătorit. "Am o fată foarte frumoasă, o poză de fetiţă. Îmi e dor de ea! Poate ne vom mai întâlni vreodată...". Domnul Costel mai are o soră, care îl vizitează împreună cu mama, doar de sărbători: "E bolnavă şi sora, are o grămadă de probleme şi ea...".

Încă de la prima vedere se poate observa că domnul Costel este foarte credincios. Poartă o cruce la gât permanent şi Îl menţionează pe Dumnezeu în orice discuţie: "Sunt un om cu credinţă în Dumnezeu. Am Biblia cu mine, am cărţi de rugăciuni pe care le citesc mereu. Mă rog în fiecare zi. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că sunt aşa, că am condiţii bune aici, pe care nu le aveam acasă... Mi-a lăsat braţele bune şi mă pot descurca aşa...".

Şi-a acceptat soarta. Are regrete din trecut, dar nu vorbeşte despre ele. Este trist că nu îşi poate trăi tinereţea în mod normal şi că a pierdut poate cei mai frumoşi ani din viaţă în scaunul cu rotile. În ciuda acestei probleme apăsătoare, se bucură de viaţă în fiecare zi şi îşi doreşte o existenţă cât mai lungă: "Îmi doresc multă sănătate, atât! Şi le doresc tuturor multă sănătate şi celor de la centru şi tuturor oamenilor!". Când vorbeşte despre dorinţe nu mai pomeneşte de fiica sa, dar oricât ar vrea să ascundă dorul de aceasta nu poate. I se citeşte pe chip tristeţea. Speră să îl caute când va considera ea că este momentul.

Domnul Costel are şi un talent ascuns, despre care nu ne-a vorbit niciodată, dar cu care ne-a surprins în cadrul unui eveniment din centru. Când acordeonistul Marian Mateescu a mers la Centrul de Îngrijire şi Asistenţă Pucioasa, pentru a-i face o surpriză unui alt beneficiar, domnul Costel l-a acompaniat cu vocea, cântând mai multe melodii cunoscute, din folclorul românesc. Astfel că, cizmarul nostru este şi cântăreţ şi i-a bucurat cu vocea sa pe toţi cei din jur.

Noi îl apreciem pentru energia şi optimismul pe care le are, în ciuda problemei locomotorii. Este un om bun, care a învăţat din propriile greşeli! Este prietenos cu beneficiarii şi cu salariaţii şi se bucură să cunoască oameni noi. Ne dorim să rămână sănătos şi să ne bucurăm de poveştile sale şi de vocea plăcută cât mai mult timp!